Cauzalitatea și Dumnezeu
 |
| Imagine generată AI |
Cauză și efect
Una dintre cele mai puternice intuiții ale minții umane este aceea că lucrurile nu se petrec pur și simplu. Ele au cauze.
Când vedem un geam spart, căutăm obiectul care l-a lovit. Când apare o boală, căutăm mecanismul care a produs-o. Când o planetă își modifică mișcarea, căutăm interacțiunea care explică această schimbare.
Întreaga știință modernă este construită, într-o anumită măsură, pe această încredere: realitatea este inteligibilă, iar evenimentele ei pot fi explicate prin alte evenimente, condiții sau legi.
Aceasta este ideea de cauzalitate.
În forma sa cea mai simplă, cauzalitatea înseamnă că un eveniment sau o stare a realității (A) contribuie la producerea alteia (B):
A → B
Cauza precede efectul sau, cel puțin, are o prioritate față de el. Efectul nu apare pur și simplu fără nicio legătură cu ceea ce exista anterior.
Flatland și universurile multiple
În fizică și filosofie este discutată posibilitatea existenței mai multor universuri. Pentru a înțelege acest concept vom face un exercițiu de imaginație, pornind de la cartea Flatland (Lumea plană) scrisă de Edwin Abbott Abbott în 1884. Pentru curioși, cartea este disponibilă în engleză aici, iar un scurt filmuleț TED al conceptului aveți aici. Sunt și două filme lungi pe tema aceasta, lansate în 2007.
Ideea este că, așa cum spațiul nostru tridimensional este format dintr-o infinitate de planuri, ne putem imagina existența unui spațiu cu patru dimensiuni, în care există o infinitate de spații tridimensionale, ca ale noastre. Unele nu au nimic în comun cu spațiul nostru, așa cum două plane paralele nu au nicio dreaptă comună și de aceea au fost numite universuri paralele.
Dacă astfel de universuri ar exista, ele ar putea avea cu totul alte legi decât universul nostru. Evident, este practic imposibil să-ți imaginezi un univers cu alte legi, deoarece mintea noastră s-a adaptat din copilărie condițiilor în care trăim. Ideea aceasta apare foarte pregnant în ficțiunea lui Abbott. Oricum, la nivel conceptual, putem lua în calcul orice ipoteză.
Universul nostru este „cauzal”
Așa cum spuneam, principiul cauzalității este evident în Universul nostru. Până în prezent, nu cunoaștem niciun fenomen observat care să demonstreze clar că ceva poate apărea fără nicio cauză, fără nicio condiție anterioară și fără nicio lege care să-i guverneze apariția. Chiar și fenomenele cuantice, care pot fi imprevizibile în detaliu, apar într-un cadru fizic bine definit: există un sistem, o stare anterioară și legi care stabilesc probabilitățile rezultatelor.
(Este important să nu confundăm indeterminarea cu absența cauzalității. Faptul că nu putem prezice exact când se va produce un eveniment nu înseamnă că el apare din nimic.)
Cu alte cuvinte, tot ceea ce am observat până acum se supune cauzalității. Trăim o realitate în care evenimentele nu apar complet rupte de ceea ce există deja, ci sunt legate de stări, condiții și legi anterioare. Aceasta nu demonstrează că orice realitate posibilă trebuie să fie cauzală, dar, până la apariția unui contraexemplu real, rămâne principiul cel mai bine susținut de experiența noastră.
Am putea numi „univers cauzal” un univers ca al nostru, în care schimbările și evenimentele nu apar pur și simplu fără temei, ci au cauze sau condiții care le fac posibile.
(Aceasta nu înseamnă neapărat că universul este determinist, adică faptul că fiecare cauză duce obligatoriu la un singur efect, și nici că este cauzal închis, adică faptul că orice cauză posibilă trebuie să se afle în interiorul universului.)
Cum ar arăta un univers non-cauzal?
Un univers non-cauzal ar fi unul în care unele evenimente nu ar rezulta din nimic anterior. Nu doar că ar fi imprevizibile, ci ar apărea fără o cauză, fără un mecanism ascuns și fără o condiție suficientă care să le producă. Termenul folosit în filosofie este aseitate: existența prin sine, fără a primi existența de la altceva.
Cauza primordială
Dacă fiecare lucru are o explicație, unde se termină lanțul explicațiilor?
Argumentul clasic spune că un lanț de cauze dependente nu poate constitui singur explicația ultimă. Dacă avem:
A→ B→ C→ D→ .......
atunci la începutul lanțului, acolo unde am pus „A”, trebuie să fie ceva care nu mai este efectul altui lucru. Aceasta este Cauza primordială. Ca să-l cităm pe Aristotel:
Aici filosofia introduce două concepte importante. Un lucru este contingent dacă există, dar ar fi putut să nu existe sau să existe altfel. Un copac este contingent. Eu și dumneavoastră suntem contingenti. O planetă este contingentă. Putem concepe fără contradicție o lume în care acel copac, acea planetă sau noi înșine să nu fi existat.
O realitate este necesară dacă nu poate să nu existe. În limbajul teismului clasic, Dumnezeu nu este conceput ca încă un obiect contingent din univers, doar mai puternic decât celelalte. El este conceput ca o realitate necesară. Aceasta este întrebarea metafizică care se impune:
Poate întregul sistem al lucrurilor dependente să existe fără ceva care nu este dependent?
Teismul numește această cauză „Dumnezeu”. El afirmă că:
Lanțul realităților contingente se termină într-o realitate necesară.
Aceasta nu este o demonstrație experimentală, ci o inferență metafizică.
Ce spune experiența noastră?
Față de alte sisteme filosofice, teismul are aici un avantaj interesant. În întreaga cercetare științifică, atunci când întâlnim un fenomen, căutăm explicația lui. Nu spunem imediat „Pur și simplu s-a întâmplat.” Dacă un fenomen pare inexplicabil, presupunem de regulă că nu i-am descoperit încă mecanismul.
Chiar și mecanica cuantică, care a slăbit profund determinismul clasic, nu ne prezintă obiecte care apar pur și simplu din nimicul absolut. Avem sisteme fizice, stări cuantice, câmpuri, legi și probabilități.
O idee interesantă apare în teoria propusă de fizicienii Ruth Kastner și Andreas Schlatter: spațiul și timpul ar putea să nu fie fundamentale, ci să apară din relații cuantice mai profunde dintre sistemele fizice. În această perspectivă, cauzalitatea nu este doar o regulă care operează în interiorul universului, ci principiul din care se nasc evenimentele, spațiul și timpul însuși. Relațiile cauzale fundamentale dintre sistemele cuantice ar genera treptat structura spațio-temporală și, odată cu ea, lumea fizică pe care o observăm. Cu alte cuvinte, nu spațiul și timpul fac posibilă cauzalitatea, ci cauzalitatea ar putea fi ceea ce face posibil spațiul, timpul și întregul univers. Gravity from Transactions: Fulfilling the Entropic Gravity Program
Prin urmare, experiența noastră științifică ne învață constant să căutăm dependențe. Asta nu demonstrează că orice realitate posibilă trebuie să aibă o cauză. Dar face rezonabilă întrebarea:
De ce am abandona tocmai la nivelul universului principiul explicativ pe care îl folosim cu succes în interiorul lui?
Naturalistul poate avea un răspuns. Poate spune că realitatea fundamentală nu necesită explicație. Dar atunci această poziție trebuie argumentată. Nu rezultă automat din știință.
Lanțurile cauzale au devenit tot mai lungi
Omul antic vedea fulgerul și îl atribuia direct divinității. Ploua pentru că Dumnezeu trimitea ploaia. O femeie rămânea însărcinată pentru că Dumnezeu îi dădea un copil. O epidemie apărea pentru că Dumnezeu pedepsise cetatea. Între fenomen și Dumnezeu exista un lanț cauzal foarte scurt:
Dumnezeu → fenomen.
A apărut astfel expresia „God of the gaps” — Dumnezeul golurilor. Este imaginea unui Dumnezeu introdus acolo unde cunoașterea noastră se oprește: „Nu știm cum apare fenomenul X, deci Dumnezeu l-a produs direct.”
Revoluția științifică a însemnat pur și simplu renunțarea la această schemă simplistă. Fulgerul a devenit rezultatul separării sarcinilor electrice și al descărcării atmosferice. Curcubeul a putut fi explicat prin refracție, reflexie internă și dispersia luminii. Sarcina a devenit rezultatul unei succesiuni extraordinare de procese fiziologice, celulare și moleculare.
Lanțul s-a lungit:
A→ B→ C→ D→ E.
Aceasta a fost una dintre marile victorii ale științei. În loc să oprească investigația la expresia „Dumnezeu a făcut-o”, omul a continuat să întrebe: Cum? Prin ce mecanism? În ce condiții? A fost o schimbare metodologică benefică și extraordinar de fertilă.
Dar succesul ei a produs și o tentație filosofică. De fiecare dată când știința descoperă mecanismul fenomenului, spațiul atribuit lui Dumnezeu pare să se micșoreze. Din faptul că am descoperit cauzele naturale intermediare ale unui fenomen s-a trecut uneori la concluzia că nu mai există nevoie de nicio explicație dincolo de acestea. Această trecere nu este însă obligatorie.
Dumnezeul golurilor era locatarul temporar al necunoscutului. Un asemenea Dumnezeu pare aproape concurentul explicațiilor științifice. Cu cât știm mai puțin, cu atât avem mai multă nevoie de El. Cu cât știm mai mult, cu atât pare mai puțin necesar. Dar aceasta este o concepție foarte primitivă despre Dumnezeu. Eroarea teismului tradițional nu a fost credința în Dumnezeu, ci scurtarea prematură a lanțului cauzal.
Cauzele naturale nu sunt rivalii lui Dumnezeu
În lanțul nostru cauzal, „A→ B→ C→ D→ E”, descoperirea lui (B) și (C) nu infirmă automat existența lui A, adică a unei explicații mai profunde a întregului sistem.
Dacă aflu cum funcționează un ceas, nu am demonstrat că nu există ceasornicar.
Desigur, această analogie este limitată. Universul nu este un ceas în sens literal. Dar ea evidențiază o distincție importantă între două niveluri de explicație.
Primul este explicația proximală.
Ea răspunde la întrebarea:
Ce produce imediat acest fenomen?
De ce apare fulgerul?
De ce se contractă mușchiul?
De ce cade planeta spre stea?
Acestea sunt întrebări științifice.
Al doilea este explicația ultimă.
Ea întreabă:
De ce există un univers în care asemenea procese sunt posibile?
De ce există legi?
De ce sunt stabile?
De ce există materie care se comportă regulat?
De ce matematica descrie atât de bine realitatea?
Ca să-l cităm pe Wigner: „Uriașa utilitate a matematicii în științele naturii este ceva ce se apropie de misterios.” (...) „Miracolul adecvării limbajului matematic la formularea legilor fizicii este un dar minunat, pe care nici nu îl înțelegem, nici nu îl merităm.” Eugene Wigner, The Unreasonable Effectiveness of Mathematics in the Natural Sciences (1960)
De la Dumnezeul excepțiilor la Dumnezeul ordinii
Știința a produs astfel o transformare interesantă a imaginii despre Dumnezeu.
Dumnezeul golurilor este oarecum imprevizibil. El intervine aici și acolo, produce un fenomen, suspendă altul și pare să acționeze asemenea unei persoane care repară permanent un mecanism imperfect.
Dar universul descoperit de știință este surprinzător de ordonat. Aceleași legi funcționează astăzi și mâine. Aceleași relații matematice descriu fenomene pe Pământ și la miliarde de ani-lumină distanță.
Universul nu pare să necesite un administrator care să corecteze permanent fiecare traiectorie. Aceasta este, de altfel, baza filosofiilor ateiste. Pentru teism, aceasta permite însă o altă imagine:
Dumnezeu nu este în primul rând Dumnezeul excepțiilor. Este Dumnezeul ordinii.
Legile naturale nu Îl înlocuiesc. Ele pot fi înțelese drept expresia stabilității creației.
Dumnezeu nu trebuie să împingă individual fiecare planetă pe orbită. El creează o realitate în care mișcarea planetelor urmează o ordine inteligibilă. Nu trebuie să formeze direct fiecare curcubeu. El creează o lume în care proprietățile luminii și ale materiei fac posibil curcubeul.
Din această perspectivă, descoperirea unei legi nu micșorează domeniul lui Dumnezeu. Ea descrie modul regulat în care funcționează realitatea.
Știința nu L-a făcut mai mic pe Dumnezeu
Există o interpretare populară a istoriei conform căreia dezvoltarea științei ar fi redus treptat domeniul lui Dumnezeu. La prima vedere așa pare. Mai întâi Dumnezeu controla planetele. Apoi Newton a explicat gravitația. Dumnezeu producea viața. Apoi biologia a explicat mecanismele vieții. Dumnezeu producea bolile. Apoi medicina a descoperit microorganisme, gene și mecanisme moleculare. În această imagine, Dumnezeu se retrage continuu.
Dar această istorie este valabilă numai pentru Dumnezeul golurilor. Dacă Dumnezeu este fundamentul întregii realități, atunci lucrurile stau aproape invers. Cu cât descoperim mai multe legi, cu atât descoperim mai multă ordine. Cu cât explicăm mai multe fenomene, cu atât descoperim un univers mai coerent.
Știința nu ne arată neapărat o lume care are tot mai puțină nevoie de Dumnezeu. Ne arată o lume în care Dumnezeu lucrează mult mai puțin arbitrar decât și-L imaginau uneori oamenii.
Comentarii