Experimente pe ... suflet

    Să presupunem că apare un tip nou de laptop, despre care producătorul afirmă că are capacitatea de a continua să funcționeze indiferent ce se întâmplă cu el. Ți se explică mecanismul: computerul respectiv are o natură duală, adică partea de hard și softul nu depind una de alta. Deci, chiar dacă hardul încetează să existe, softul continuă să ruleze. Poți, de exemplu, să arunci laptopul în foc și să ardă complet. Partea de soft nu va fi afectată. Va continua să filmeze, să înregistreze sunet, să facă calcule, să redea muzică (chiar dacă s-au distrus și boxele) etc.

    Știu, sună absurd. Dar este doar un exercițiu de imaginație. Întrebarea este: ar fi posibil să testez pretențiile producătorului, înainte să cumpăr un astfel de laptop? Evident, da. Aș porni camera pe înregistrare video, apoi aș scoate bateria laptopului pentru două minute. Ecranul se va stinge brusc, din lipsă de curent. Apoi aș pune bateria la loc și aș verifica dacă computerul a continuat să înregistreze video pe parcursul penei de curent. Dacă găsesc în memoria lui cele două minute, înseamnă că producătorul are dreptate și softul a continuat să ruleze.

O teorie veche de când lumea...

Sursa imaginii: pixabay

    Din cele mai vechi timpuri s-a crezut că omul ar avea o natură duală, asemănătoare cu a laptopului din ilustrația de mai sus. Teoria spune că lumea noastră interioară, cuprinzând gândurile, amintirile, emoțiile, ar fi independentă de corp. În românește i se spune suflet. După această teorie, trupul nu ar fi altceva decât o casă a sufletului. 

    Chiar dacă trupul este distrus, sufletul ar continua să trăiască. Gândurile ar curge în continuare, deși neuronii și sinapsele nu mai există. Sufletul ar vedea, chipurile, ce se întâmplă în jur, chiar dacă ochii au putrezit. Cică ar auzi ce vorbesc cei vii, chiar dacă nu are nici urechi, nici analizator auditiv, nici nerv acustic, nici neuroni care să proceseze sunetul. Memorează tot, deși nu mai are acele arii corticale în care depozita informațiile în timpul vieții. Evident, sufletul acesta ar fi indestructibil. 

... contrazisă de toate datele științifice.

    Am putea testa practic această teorie? Păi să procedăm ca în cazul laptopului. Ce se întâmplă când o parte a „hardului”iese din funcție. De exemplu, un om face accident vascular cerebral. Zona de creier responsabilă de memorie este parțial distrusă. Își va păstra omul respectiv amintirile, chiar dacă suportul lor nu mai există? Realitatea constatată de nenumărate ori este că nu. Păi de ce nu? Parcă sufletul din el era independent de corp și avea capacitatea de a păstra amintirile. Nu ar fi trebuit ca amintirile lui să rămână intacte, acolo, în suflet, chiar dacă suportul lor fizic a fost scos din uz? 

    Creierul uman este o capodoperă a creației lui Dumnezeu. Astăzi știm foarte multe despre structura și funcția lui. Se cunoaște celula de bază a creierului, neuronul. S-a studiat comunicarea dintre neuroni, așa numitele sinapse. Știm cum ajung imaginile înregistrate de ochi să fie procesate în anumite arii cerebrale și depozitate în zone responsabile cu memoria. Știm cum se transmit deciziile creierului la buze, pentru a exprima cuvinte sau la mușchi, pentru a efectua diverse acțiuni. Și ce mai știm foarte clar este că nicio funcție a creierului NU se poate desfășura, dacă partea de structură, „hardul”, nu este viu și în stare bună de funcționare.

    Dar, și fără aceste date științifice, se putea verifica oricând teoria sufletului. Când i-au scos filistenii ochii lui Samson, a continuat sufletul lui să vadă ce se întâmplă în jur? Când intră cineva în comă prelungită, știe la trezire ce s-a întâmplat între timp? Evident, nu. Păi cum e cu sufletul acesta? Continuă să funcționeze la distrugerea completă a trupului, dar la „defecțiuni” mai mici este depășit de situație? Cum spunea cineva ironic: îți cade o găleată de ciment în cap și nu mai știi nimic. În schimb, când mori știi totul.

Speranță fără Dumnezeu.

    Înțeleg foarte bine motivul pentru care această teorie a prins, în ciuda faptului că cele mai simple date observabile o contrazic. Ea a oferit omului o speranță în fața realității morții. Încetarea totală a oricărui proces psihic la moarte este evidentă, dar este foarte greu de acceptat. Cum adică să dispară în neant toată lumea mea interioară, toate emoțiile mele, toate planurile și gândurile mele? Așa că cineva a inventat această poveste cu sufletul. „Stai liniștit, lumea ta interioară va continua să existe după moarte.” Iar oamenii au îmbrățișat-o cu bucurie, chiar dacă este cel puțin ciudată.

    Problema este că povestea aceasta îl scoate pe Dumnezeu din ecuație. Nu este necesară nicio intervenție din partea divinității pentru ca sufletul să continue să existe. Conform teoriei, acesta imposibil de distrus, deci nici Dumnezeu nu ar putea să-i vină de hac. Da, ar putea să-l ducă unde vrea, în Paradis, unde are parte de desfătări, sau în Infern, unde are parte de chinuri (părerea mea despre teoria iadului o găsești aici și aici). Dar nu ar avea cum să pună capăt existenței acestuia, chiar dacă El Însuși l-a creat. Teoria sufletului nemuritor oferă deci speranță fără Dumnezeu.

    Evident, cei ce au inventat această teorie erau oameni ce nu voiau să-L includă pe Dumnezeu în planurile lor. Cel mai probabil, apostații de la Babel au scornit acest concept. Dar el a prins, iar mai târziu a fost îmbrățișat și de biserica lui Dumnezeu. Așa că în prezent pur și simplu s-a generalizat. Este o paradigmă și nu poți gândi altfel, fără ca ceilalți să nu considere că ai luat-o razna. 

Back-up divin

     Acum să presupunem că te duci să cumperi un computer și întrebi vânzătorul ce se întâmplă dacă, în urma unui accident, acesta este distrus. Vânzătorul îți spune să stai liniștit, toate datele din el sunt salvate în timp real pe un server. Ulterior, poți folosi acest back-up și poți reîncărca datele pe un laptop similar sau pe unul mai performant. Oricum, când vei porni noul computer, el va arăta exact la fel ca cel pe care l-ai pierdut. Aceeași imagine pe desktop, aceleași date pe hard, aceleași programe instalate. Nici nu vei realiza că este alt computer.

    Exact aceasta ne promite Dumnezeu când vorbește despre înviere. Lumea noastră interioară nu se pierde la moarte, deoarece este salvată în „memoria” infinită a lui Dumnezeu. Fiecare gând al nostru, fiecare sentiment, fiecare plan, este „cules” cu dragoste de Creatorul nostru iubitor și păstrat ca pe o comoară. El poate oricând să reîncarce acest „back-up” într-un trup mai performant, cum va fi cazul la învierea sfinților. Sau într-un trup identic cu cel în care a fost inițial, cum se va întâmpla la învierea celor răi. Învierea este o nouă creație. Ca și prima, este din nimic. Dumnezeu nu are nevoie de un suflet independent pentru a o realiza.

„Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie.”

    „Stai, frate, că nu este așa simplu!”, poate că vor spune unii. „Tu ne iei cu știința, dar acestea sunt probleme ce țin de credință, nu se pot testa.” Aș răspunde că credința trebuie să aibă și ea o bază, altfel este credulitate. Sunt multe lucruri pe care și eu le accept prin credință, chiar dacă știința ridică din umeri sau le spune invers. Dar sunt cele pe care mi le descoperă cărțile inspirate de Dumnezeu. Ori, teoria aceasta cu sufletul ce poate trăi fără trup eu nu am găsit-o în Biblie. Marea speranță pe care Biblia ne-o pune înainte este învierea, așa cum spune și crezul nicean, nicidecum o nemurire inerentă a unui corp energetic din interiorul nostru. Iar învierea este 100% dependentă de Dumnezeu. Și, apropo, acceptarea învierii cere și ea credință. 

    „Dar Biblia vorbește în multe locuri despre suflet.” Da, așa este. În toate traducerile veți găsi cuvântul suflet. Întrebarea este dacă termenul ce fost astfel tradus se referă la cu adevărat la conceptul enunțat mai sus. Sufletul din Biblie este o ființă energetică și nemuritoare ce trăiește în noi și poate viețui independent de corp? Eu zic că nu. Dacă ești curios, am scris o postare pe această temă.