O singură Biserică - profeție despre unirea credincioșilor.

Puterea unității

În anul 480 î.H., o armată persană uriașă a invadat Grecia. Estimările antice vorbesc despre sute de mii de soldați, conduși de regele Xerxes. În fața acestei forțe copleșitoare, o mică alianță grecească, condusă de regele Leonidas al Spartei, a plănuit să oprească înaintarea persană în trecătoarea îngustă de la Termopile. Oricum, lucrurile au mers prost pentru greci. Ca să protejeze retragerea fraților lor, 300 de spartani au rămas în luptă până la jertfa supremă. Ei au ținut timp de o săptămână în loc o armată imensă. Aceasta a fost posibil datorită unei organizări stricte, a disciplinei și a unității.

De cealaltă parte, armata persană era imensă, dar haotică, formată din soldați din zeci de popoare, vorbind limbi diferite, cu loialități și metode de luptă divergente. Mărimea lor nu a compensat lipsa de coeziune.

Bătălia de la Termopile a devenit simbolul forței care vine din unitate și organizare, în contrast cu împrăștierea forțelor, fie ele și numeroase.

O scenă rară: jurământul ceresc

Este evident paralelismul între două pasaje: Daniel 12:7 și Apocalipsa 10:5–7. 

Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.

Daniel 12:7

Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor.

Apocalipsa 10:5-7

Un personaj ceresc, impunător, ridică mâinile spre cer și face un jurământ solemn. De fiecare dată, jurământul privește intervale de timp, descoperite prin profeții. Daniel, profet al Vechiului Testament, vede timpul acesta undeva în viitor.  În Apocalipsa, jurământul proclamă sfârșitul lor, un enigmatic punct X pe axa timpului, dincolo de care nu mai avem profeții legate de timp.

Nu vreau să descifrăm acum perioadele profetice din Daniel și Apocalipsa. Este evident vorba de profeții ce se întind pe durate lungi. Am fi tentați să credem că finalul lor, „punctul X”, este totuna cu finalul istoriei acestui pământ, cu revenirea Domnului. Dar, citind versetele următoare din cartea Apocalipsa, constatăm că nu este așa. 

Sfârșitul de dinainte de sfârșit

Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!” M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.” Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o; în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-au zis: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi.”

Apocalipsa 10:8-11

Poate ați remarcat că, în Apocalipsa, Îngerul ridică spre cer o singură mână, nu pe ambele, ca în Daniel. De ce? Pentru că o mână este ocupată, ținând sulul unei cărți. Urmează o scenă teatrală, în care lui Ioan i se cere să mănânce acest sul, iar el se conformează. După aceea, primește o misiune.

Lăsăm pentru mai târziu semnificația micii “piesei de teatru”. Ceea ce vreau să remarcăm este că urmează ceva, după punctul X proclamat în versetul 7, iar acest eveniment nu este revenirea lui Isus. Ceea ce se sfârșește este „taina lui Dumnezeu”, nu pământul. Altfel spus, avem un interval de timp nedeterminat, un suspans, înainte de sfârșitul istoriei acestui pământ. 

Sfârșitul împrăștierii

Totuși ceva se sfârșește. Ce anume? Traducerea Cornilescu a versetului din Daniel, menționat mai sus, pare că anunță un dezastru total pentru apărătorii credinței:

„toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.”

Este ciudat. Dacă, la sfârșitul celei mai lungi perioade profetice, poporul lui Dumnezeu este spulberat, ar însemna să avem un timp nedefinit până la revenirea Domnului Isus, în care pământul să fie lipsit de mărturie. Evident, aceasta ar contrazice tot ce știm din restul Bibliei, mai ales marea trimitere din Matei 28:19-20. Probabil că avem aici una din puținele erori de traducere ale respectabilei versiuni Cornilescu.

Expresia ebraică tradusă prin „puterea ... va fi zdrobită de tot” este napeț yad (נפץ יד). Aceasta este unică în tot Vechiul Testament, ceea ce face traducerea mai dificilă, neputând fi comparat cu alte versete. Verbul napaț poate însemna atât "a zdrobi", cât și "a împrăștia". Este interesant că în multe locuri, unde este asociat cu substantivul „popor”, are acest al doilea sens. Substantivul yad („mână") este folosit aici cu sens metaforic: putere, autoritate, capacitate de acțiune colectivă. Această analiză ne conduce spre o traducere alternativă:

„toate acestea se vor sfârși, când se va sfârși împrăștierea puterii poporului sfânt.”

Sunt două lucruri ce susțin această variantă. În primul rând, sensul acesta a fost preferat și de alți traducători ai Bibliei, inclusiv de autorii Septuagintei. Redau aici traducerea Bartolomeu-Anania, care mi se pare că reflectă cel mai frumos ideea pe care o înțeleg eu din text:

Și l-am auzit pe bărbatul înveșmântat în in, cel ce era deasupra apei râului; și el și-a ridicat dreapta și stânga la cer și s’a jurat pe Cel ce în veac este viu: «În vreme și vremi și o jumătate de vreme; când rămășițele poporului celui sfânt se vor aduna din risipire, atunci pe toate le vor cunoaște.»

Uniți pentru o misiune

În al doilea rând, „piesa de teatru” lăsată nedescifrată, are un sens clar, când o compari cu pasajul similar din Ezechiel 3:1:

El mi-a zis: „Fiul omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta și du-te de vorbește-i casei lui Israel!” 

Este vorba de o misiune, de o trimitere pentru a proclama un mesaj. Ioan joacă aici rolul poporului lui Dumnezeu din vremea sfârșitului, care este trimis să proclame o Evanghelie veche, dar cu o putere nouă și o înțelegere mai profundă. Semnificația este subliniată de ultimul verset al capitolului:

Apoi mi s-a zis: „Trebuie să prorocești din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați.”

Apocalipsa 10:11

Totul se leagă logic. Mâinile credincioșilor se unesc la sfârșitul celei mai lungi profeții și ei pornesc într-o misiune finală.

Profeții despre trecut

Această imagine se potrivește cu istoria Bisericii creștine. Dacă Biserica a fost la începuturi un trup unitar, "un Domn, o credință, un botez", în timp, ea a suferit o dispersie teologică și organizațională profundă. Mai întâi a fost marea apostazie medievală, care a forțat adevărații credincioși să trăiască fragmentați, împrăștiați de prigoana bisericii oficiale. 

Apoi a venit Reforma protestantă. Ea a reîncadrat Biblia în centrul credinței și a început procesul de redescoperire a adevărului, îngropat de secole sub molozul rătăcirilor. Oricum, reforma nu a reușit să aducă și unitate. Dimpotrivă ea a accentuat împrăștierea, ducând la apariția a sute, apoi mii de denominațiuni creștine. 

Biblia recunoaște această situație. Niciuna din biserici nu este cea adevărată. Este un popor de credincioși împrăștiat în toate. Iar situația continuă până la punctul X.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu

Unde suntem acum? Înainte de acest moment X, fixat prin jurământ divin sau după el? Răspunsul este extrem de important. Pentru că, dacă suntem după „punctul X”, înseamnă că împrăștierea s-a sfârșit. Deja a luat ființă adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care îndeplinește mandatul divin și adună treptat, ca într-o arcă, pe cei salvați.