Cele zece iscoade: când mândria se îmbracă în realism

 În cartea Numeri, poporul Israel se află la granița țării promise. După eliberarea spectaculoasă din Egipt, după Marea Roșie, mana și stâlpul de foc, totul pare pregătit pentru pasul decisiv. Douăsprezece iscoade sunt trimise să cerceteze Canaanul — oameni aleși, reprezentanți ai fiecărui trib, lideri în miniatură.

Toți văd aceeași țară, dar la întoarcere se despart în două tabere: zece aduc un raport descurajator, iar doi – Iosua și Caleb – vorbesc cu credință și speranță. Aceasta nu este doar o diferență de opinie, ci o fisură spirituală profundă.

Louis Counet

Frica și mândria – aliați neobișnuiți

Raportul celor zece pare, la prima vedere, doar un caz de panică. „Poporul este tare”, „cetățile sunt întărite”, „sunt uriași acolo.” Nu mint, dar nici nu spun adevărul complet.

Ei vorbesc dintr-o frică adâncă, dar frica lor are o rădăcină neașteptată: mândria.
Nu mândria zgomotoasă a celui care se laudă, ci mândria defensivă a celui care refuză să depindă de altcineva — chiar și de Dumnezeu.

Pentru ei, a se bizui pe promisiunea divină însemna să accepte că nu dețin controlul.
Așa că aleg să creadă mai mult în analiza proprie decât în cuvântul lui Dumnezeu, transmis prin Moise.

Realismul care se revoltă

Mândria lor se ascunde sub masca „realismului”.
Ei nu spun: „nu-L credem pe Dumnezeu”, ci: „trebuie să fim realiști”.
Aceasta este forma cea mai perfidă a necredinței: atunci când omul își ridică propriile percepții la rang de adevăr absolut și, în numele „prudenței”, respinge ceea ce Dumnezeu a promis.

Raportul lor este fals nu pentru că datele sunt greșite, ci pentru că interpretarea este viciată de necredință.
Realismul fără Dumnezeu devine pesimism, iar pesimismul îmbrăcat în rațiune este doar mândrie cu alt nume.

Un popor care voia deja să se întoarcă

Textele anterioare arată că mulți israeliți regretau Egiptul încă dinainte de iscodire. „Nu era mai bine să murim acolo?”, „să ne întoarcem în Egipt!” – acestea erau refrenele lor.

Prin urmare, iscoadele nu au inventat necredința; doar au articulat-o. Au spus cu glas tare ceea ce poporul voia deja să audă. Frica generală avea nevoie de o justificare intelectuală, iar raportul celor zece a furnizat-o.

Aici se descoperă un secret al celor ce vor să câștige influență cu orice preț și pe o cale ușoară. Ei urmăresc credințele populare, după care le proclamă. Mai mult, le justifică cu argumente, uneori chiar cu interpretări al Scripturii. 

Da, ei vor câștiga popularitate. Doar că această cale nu îi va duce pe drumul bun. Mai mult, ei vor îndepărta poporul de planul lui Dumnezeu.

Tensiuni între iscoade – o ceartă tăcută, dar reală

Când Caleb „i-a făcut să tacă”, textul sugerează o discuție aprinsă. Stau și mă întreb dacă cearta a pornit atunci sau deja începuse în cele 40 de zile de iscodire. Iosua era favoritul lui Moise. Cei zece, ei înșiși lideri în semințiile lor, bănuiau că are șanse mari să fie noul conducător, după moartea lui Moise. Invidia, alimentată de aceeași mândrie, i-a făcut să se ridice împotriva lui

E ușor să ne imaginăm cum, în timpul iscodirii, cei zece s-au ridicat împotriva lui. Caleb l-a susținut, afirmându-și încrederea în promisiunile divine. Cei zece, probabil, îi acuzau pe Iosua și Caleb de idealism, de imprudență, poate chiar de fanatism.

Cearta din fața poporului era doar izbucnirea unui foc care mocnea. Iosua și Caleb vorbeau despre promisiuni; ceilalți, despre pragmatism. Dar în spatele „pragmatismului” se ascundea invidia, mândria care nu suportă să fie condusă de altcineva.

Când convingerea personală devine mai importantă decât adevărul

Aici se află miezul episodului.
Iscoadele nu l-au contrazis direct pe Dumnezeu. I-au contrazis pe Moise, pe Caleb, pe Iosua — adică pe purtătorii cuvântului lui Dumnezeu.

Pentru ei, convingerea personală era mai sigură decât revelația transmisă prin niște oameni.
Ei „știau mai bine”, chiar dacă aveau toate dovezile că Moise vorbea autentic în numele lui Dumnezeu.
Fuseseră martori ai minunilor, văzuseră stâlpul de foc și norul, dar în momentul decisiv au ales să creadă mai mult în propriile percepții decât în caracterul Celui care îi scosese din Egipt.

În plus, convingerea lor părea că îi conduce pe un drum al succesului. Împotrivindu-se liderilor, aveau șanse mari să ocupe ei pozițiile de frunte. 

Rezultatul: o generație pierdută

Strategia lor a funcționat. Au câștigat inima poporului. Neascultarea lor a fost contagioasă. Au devenit, pentru puțin timp, conducătorii israeliților. Poporul a vrut chiar să-i ucidă pe Iosua și Caleb cu pietre! Probabil urma Moise...

Dar Dumnezeu avea alte planuri. Cei zece mor pe loc. Pentru ceilalți a hotărât o pedeapsă serioasă: o generație întreagă va rătăci patruzeci de ani în pustiu.

Cei care vor influență cu orice preț, ar trebui să știe că succesul le va fi scurt. Va urma căderea. Și se știe că riscurile căderii sunt cu atât mai grave cu cât înălțimea la care te-ai cățărat este mai mare.

Lecția de azi

Uneori, mândria nu se vede în strigăte, ci în refuzul de a te lăsa învățat.
Nu în aroganță, ci în „prudență”.
Nu în revoltă zgomotoasă, ci în acel „eu cred altfel” spus în fața adevărului, pe care nu l-ai cercetat destul. Și mai ales în dorința de a fi influent cu orice preț. 

Cele zece iscoade nu au fost monștri, ci oameni care au crezut sincer în propria lor perspectivă. Mai mult, au simțit că perspectiva lor îi înalță în ochii oamenilor. Realiști și pragmatici.

Doar că realismul i-a îndepărtat de luciditate, iar pragmatismul i-a lăsat lipsiți de înțelepciune.