Cei 144 000 din Apocalipsa - descifrarea simbolului

O privire în viitor

    Biserica din vremea sfârșitului poate fi văzută prin „binoclul” profeției. Unul dintre pasajele ce vizează această temă este capitolul 7 al Apocalipsei. El debutează cu imaginea a patru îngeri, care opresc vânturile să sufle peste pământ, ceea ce arată clar că este vorba de ultimele zile ale Pământului. Nenorocirile finale sunt întârziate cu scopul identificării și „marcării” slujitorilor lui Dumnezeu.

    ... „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Și am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiți: o sută patruzeci și patru de mii din toate semințiile fiilor lui Israel. (Apocalips 7:3, 4, VDCC)

    Pasajul continuă cu enumerarea celor 12 seminții israelite, precizând că din fiecare au fost pecetluiți câte 12 000 de credincioși. 

„Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiţi; din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii, din seminţia lui Gad, douăsprezece mii, din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii; din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii; din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii, din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din seminţia lui Beniamin douăsprezece mii au fost pecetluiţi.” Apocalips 7:5-8 (VDCC)

Literal sau figurat?

    Identitatea celor 144.000 este unul dintre subiectele fierbinți ale Apocalipsei. Există voci care afirmă că numărul ar trebui luat literal și văd în acest grup un soi de regiment de elită al lui Isus. Unii preiau și identitatea evreiască din textul biblic, insistând că acest grup va fi format din israeliți convertiți la creștinism.

    Subiectul este important, deoarece este clar că aici se vorbește despre biserica lui Dumnezeu din vremea sfârșitului. Părerea mea este că pasajul este figurat. Am argumente:

1. Ce șanse sunt ca din fiecare seminție israelită să se consacre lui Dumnezeu pe deplin fix 12 000 de oameni? Da, Dumnezeu face minuni, dar aici este vorba de alegerea liberă a oamenilor. 

2. Dacă e să o luăm cum e scris, grupul acesta ar fi format strict din bărbați celibatari („ Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri...” Apocalips 14:4). 

3. Grupul este inacceptabil de mic. Da, credința este rară ca aurul, dar parcă nici așa de rară.

4. Cel mai puternic argument este acela că însuși textul capitolului 7 te îndreaptă spre o vorbire figurată. Astfel, Ioan aude numărul celor pecetluiți, fără să-i și vadă. Apoi, când se uită, vede o mare gloată:

Și am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiți: o sută patruzeci și patru de mii din toate semințiile fiilor lui Israel. (...) După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă (...)” (Apocalipsa 7:4,9)

Înfierea fiilor lui Iosif și consecințele acesteia

    Următorul pas a fost să studiez despre cele 12 seminții israelite. Ca mulți alții, eram convins că știu ce este cu ele. Părea simplu - erau un fel de familii extinse. Copiii aceluiași părinte continuau să rămână uniți, ajutându-se reciproc, împărțind același teritoriu, închinându-se împreună și slujind împreună. Dar studiul atent mi-a oferit o mare surpriză chiar din start. Nu au fost 12 patriarhi, ci 13!!!

    Este foarte adevărat că Israel a avut 12 băieți. Iată lista lor, luată din Geneza, capitolele 29 și 30:

  1. Ruben    2. Simeon    3. Levi    4. Iuda    5. Dan    6. Neftali    7. Gad    8. Așer   9. Isahar   10. Zabulon 11. Iosif   12. Beniamin

    Lucrurile însă se schimbă la sfârșitul cărții Geneza, când Iacov decide să-i înfieze pe copiii lui Iosif, ca o recunoaștere a rolului special jucat de el în salvarea națiunii israelite:

„Acum, cei doi fii care ți s-au născut în țara Egiptului, înainte de venirea mea la tine, în Egipt, vor fi ai mei; Efraim și Manase vor fi ai mei, ca și Ruben și Simeon.” Geneza 48:5

    Așa că lista patriarhilor se schimbă. În general, nu veți citi în Biblie de „seminția lui Iosif” (cu două excepții), ci de semințiile lui Efraim și Manase. Iată lista finală a semințiilor:

1. Ruben    2. Simeon    3. Levi    4. Iuda    5. Dan    6. Neftali    7. Gad    8. Așer   9. Isahar   10. Zabulon 11. Efraim   12. Manase   13. Beniamin

    Totuși, nicăieri în Biblie nu găsești expresia „cele 13 seminții ale lui Israel”. Am primit și mustrări la sfârșitul unei predici, în care am spus că erau 13 seminții. Mi-am pus întrebarea: de ce continuă Dumnezeu să vorbească de 12 seminții, deși în realitate erau 13? Simțeam că răspunsul la această întrebare mă va ajuta în dezlegarea enigmei celor 144 000. Ca să aflu răspunsul, am mers la acele pasaje în care semințiile sunt enumerate. Cum fac autorii Scripturii de enumeră 13 seminții, dar le ies mereu 12?

Ipoteza etnică picată la test

    Răpunsul este simplu. Uneori o seminție este pur și simplu omisă. Frecvent este vorba de seminția lui Levi, care avea rol pastoral și era „împrăștiată” în Israel. Astfel, ei sunt excluși de la iscodirea Canaanului (Numeri 13), de la împărțirea țării promise (Iosua) și probabil din lista numelor încrustate pe efodul marelui preot (Exod 28:21). 

    Alteori două seminții sunt „comasate”, preluând numele uneia dintre ele. Astfel, în lista capilor caselor părinteşti, ce reprezentau semințiile la palatul lui David, Gad și Așer nu au reprezentant, ceea ce înseamnă că, fiind mai mici din punct de vedere numeric, au fost lipiți organizatoric altor seminții. Dimpotrivă, Manase are doi reprezentanți, întrucât această seminție ocupa două teritorii distincte, de o parte și alta a Iordanului. (1 Cronici 27). Cu aceste artificii, la sfârșit ies tot 12 seminții.

În multe locuri, numele unui patriarh este folosit pentru familii care nu îi sunt descendenți direcți. Astfel, în Numeri 2:9 se vorbește despre grupul de patru seminții ce tabăra la răsărit de Sanctuar și mergea în fruntea poporului, atunci când călătoreau. Ei sunt numiți „seminția lui Iuda”:

„Toţi cei din tabăra lui Iuda, ieşiţi la numărătoare, sunt o sută optzeci şi şase de mii patru sute de bărbaţi, după oştirea lor. Ei să pornească cei dintâi.”

Ce s-a întâmplat cu străinii despre care ştim că s-au alipit de Israel? Evident, chiar dacă nu se precizează clar, ei sunt incluşi într-o „seminţie”, deși nu erau descendenții patriarhului respectiv.

Din cele de mai sus reiese că noţiunea de 12 seminţii nu ţine în primul rând de filiaţie. Scopul lui Dumnezeu nu este acela de a păstra evidenţa părintelui din care s-a născut fiecare evreu. Înţelegem că împărţirea evreilor în seminţii avea în primul rând un scop organizatoric, nu genealogic. 

    Întotdeauna organizarea a fost una din dovezile faptului că un popor aparţine lui Dumnezeu. Balaam, chemat să blesteme poporul sfânt e uimit de organizarea taberei, aşa cum se vedea de pe munte, și vede în aceasta dovada că Israel era poporul special al lui Dumnezeu:

    „Îl văd din vârful stâncilor, îl privesc de pe înălţimea dealurilor: este un popor care locuieşte deoparte, şi nu face parte dintre neamuri. (...) Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele! Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini lângă un râu. Ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape.” Numeri 23:9, 24:5,6

    Cei 144 000, poporul lui Dumnezeu în vremea sfârşitului, sunt grupaţi în 12 seminţii de 12 000 de oameni. Este remarcabilă similitudinea cu garda regală (12 grupuri de 24 000 de oameni, sub un general, neţinând cont de filiaţie). Mesajul pasajului este clar: Biserica va continua să fie organizată și în vremea sfârșitului. Cei 144 000 sunt o mulţime nenumărată „din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă” (Apoc 7:9), atunci când te uiţi la ei, dar bine organizată (când le auzi numărul – Apoc 7:4).

Fiecare pe cont propriu

    Acesta pare să fie spiritul timpului nostru, cel puțin în domeniul credinței. Oamenii parcă fug de organizații religioase. Mulți chiar rămân neafiliați. Sunt încă alții care s-au lipit de o biserică, participă la activitățile organizate acolo, dar nu se grăbesc să devină oficial membri. O altă categorie, destul de numeroasă, are formal calitatea de membru, dar ajung rareori la serviciile divine. În fine, mai sunt unii care, deși aparțin unei biserici, critică la orice colț organizația, convingerile sau conducerea. Sau pe toate.

    Este adevărat că relația cu Dumnezeu este personală. Este adevărat de asemenea că simpla apartenență la o biserică, indiferent cât de corectă doctrinar ar fi aceasta, nu are puterea de a te salva. Fără acceptarea lui Isus ca Salvator și Domn al vieții tale vei fi pierdut, indiferent cât de mult ai tocit pragul bisericii. Totuși, Biblia vorbește clar despre o biserică organizată. Dumnezeu nu conduce indivizi izolați, ci un popor de credincioși.

    „Da”, zic unii, „este adevărat că așa a fost în trecut. Totuși, pe măsură ce ne apropiem de vremea sfârșitului, organizația își pierde semnificația. În timpul persecuției finale nu ne vom mai putea organiza. Vom fi fiecare pe cont propriu. De altfel, apostazia structurilor organizate deja este evidentă. Nu, afilierea nu mai are rost. Corabia se va scufunda. Mai bine sărim în apă de acum, să ne obișnuim cu înotul.”

    Uniți și organizați până la sfârșit

    Dumnezeu știa că în vremea sfârșitului va exista tendința spre dezbinare. Așa că a decis să ne ofere acest mesaj profetic. Mult disputatul pasaj al celor 144 000 de credincioși rămași până la sfârșit are un mesaj clar, atunci când îl citești corect: Biserica va rămâne unită și organizată până la revenirea Domnului. 

    „Nu trebuie să ne îndoim sau să ne temem că lucrarea nu va reuși. Dumnezeu se află în fruntea lucrării și El va pune totul în ordine. Dacă problemele vor impune o rearanjare a celor care se află în fruntea lucrării, Dumnezeu se va îngriji de aceasta și va face ca orice rău să lucreze spre bine. Să avem încredere că Dumnezeu va conduce în port, nevătămată, minunata corabie în care se află poporul Său.” Ellen White, EUZ 52

    Aplicația practică este simplă. Ca întotdeauna, și în vremea sfârșitului Dumnezeu conduce un popor, nu indivizi izolați. Deci, ca să fii biruitor, este important să identifici adevărata Biserică și să te integrezi în ea. Mai mult, dacă vrei să lucrezi cot la cot cu Isus, promovează organizarea, nu o sabota.

Photo by krakenimages on Unsplash