Războiul sfânt adevărat

Câteva trăsături ale războiului sfânt biblic, după Douglas K. Stuart, Exodus: The New American Commentary, 2006, vol. 2, p. 395-397

1. În contextul unic al poporului Israel din Antichitate, nu era permisă nicio armată profesionistă. Bătăliile erau purtate de amatori și de voluntari – un contrast puternic cu structurile militare profesioniste din Antichitate și cu cele cu care suntem familiarizați astăzi.

2. Soldații nu erau plătiți. Ei ascultau de poruncile lui Dumnezeu în contextul legământului și nu trebuiau să lupte pentru câștig personal. În multe cazuri, acest lucru însemna că le era interzis să ia pradă sau bunuri de război.

3. Războiul divin – sau războiul sfânt – putea fi purtat doar pentru cucerirea sau apărarea țării promise, în acel context istoric particular. După cucerire, orice război de agresiune a fost strict interzis. Poporul Israel a fost chemat să lupte pentru țara promisă într-un context geografic și istoric precis. După ce au cucerit țara și și-au consolidat teritoriul, israeliții nu trebuiau să extindă prin război granițele țării făgăduinței. Dumnezeu nu Își chemase poporul să devină un imperiu militar expansionist.

4. Inițierea războiului sfânt, considerată un act divin, era exclusiv în mâna lui Dumnezeu și se realiza prin intermediul profeților aleși de El, precum Moise sau Iosua. Din acest fapt reiese că războiul nu ar trebui să fie niciodată o inițiativă umană, ci o datorie sacră.

5. Implicarea lui Dumnezeu în războiul sfânt necesita o pregătire spirituală, care includea postul, abstinența de la sex sau alte forme de abnegație. Ceremonia circumciziei (Iosua 5:1-9) și sărbătorirea Paștelui (Iosua 5:10-12), în contextul reînnoirii legământului, făceau parte din această pregătire.

6. Un israelit care încălca oricare dintre aceste reguli ale războiului sfânt devenea dușman. Deoarece o astfel de încălcare era pedepsită cu moartea, persoana respectivă devenea herem, adică era sortită nimicirii.

7. În cele din urmă, implicarea directă a lui Dumnezeu a dus la victorii decisive și rapide în contextul unui război sfânt corect. Pot fi date ca exemplu multe bătălii din timpul cuceririi (Iosua 6:16-21; 10:1-15) și ocazii în care poporul Israel sau cel din Iuda își apăra teritoriul, cu ajutorul lui Dumnezeu, de forțe invadatoare puternice (2 Samuel 5:22-25). În schimb, există și exemple negative, când lipsa de implicare a lui Dumnezeu a dus la înfrângere (1 Samuel 31:1-7), cum ar fi atunci când poporul Israel s-a luptat cu amaleciții fără permisiunea divină și a fost înfrânt la Horma (Numeri 14:39-45) sau când a fost înfrânt de armata neînsemnată din Ai (Iosua 7:2-4).

Odată cu sfârșitul națiunii teocratice, aplicarea acestor reguli nu a mai fost posibilă, iar din acest motiv războiul sfânt a devenit ceva perimat, ieșit din uz. Din păcate, discursul religios este folosit și în prezent pentru a justifica războaiele. Dar, în lumina Scripturii, o astfel de utilizare reprezintă o denaturare a textului biblic, fapt care ar trebui să ne facă cu atât mai critici și mai atenți la retorica folosită pentru a justifica războaie din zilele noastre.