Potopul explicat: Luna ca ceas
Există un gen de întrebări care apar firesc atunci când citești cu atenție relatarea Potopului. Cea mai importantă este: ”Care a fost mecanismul prin care Dumnezeu a dat peste cap tot echilibrul planetei? Ce s-a întâmplat, de fapt, la potop?”
Greg S. Jorgensen (1994) formulează o ipoteză interesantă. El pornește de la o întrebare secundară: De ce insistă textul Genezei asupra datelor? El observă că cifrele furnizate de autorul inspirat par să se potrivească perfect într-un calendar „rotund”, cu luni de 30 de zile și un an de 360 de zile.
Modelul propus de el este interesant: oare nu este posibil ca inițial, când au fost create de Dumnezeu, Pământul și Luna să fi avut o altă dinamică?
Sursa: pexels
O cronologie a Potopului surprinzător de precisă
Relatarea din Geneza nu spune doar „a plouat mult”. Spune:în ce zi începe,cât timp cresc apele,
cât timp se mențin,
când începe retragerea,
când ajunge corabia pe munți,
când se vede uscatul,
când iese Noe.
Jorgensen pornește de la un detaliu celebru: textul spune că între ziua a 17-a a lunii a doua și ziua a 17-a a lunii a șaptea sunt 150 de zile. Dacă împarți 150 la 5 luni, obții exact 30 de zile pe lună. Este posibil acest lucru? Ce implicații ar avea pentru pământ?
O lună imperfectă
Noi folosim luna ca unitate de măsură pentru timp. Aceasta este posibil prin faptul că Luna are faze. Un om poate să vadă cu ochiul liber cum trece prin lună nouă, primul pătrar, lună plină, al doilea pătrar. Problema noastră este că ciclul lunar actual este imperfect. Dă cu zecimale, cum s-ar spune.Luna sinodică (de la o lună nouă la următoarea) are 29,53 zile. Anul solar are 365,24 zile. Consecința practică este că, într-un an solar de ~365,24 zile, ai 12,37 luni sinodice (365,24 / 29,53), adică „12 luni și încă ~11 zile”. De aici rezultă faptul că cele 12 luni calendaristice trebuie să fie variabile, de 30–31 zile, ca să „umple” anul. Și, oricât te-ai chinui, nu le poți potrivi cu fazele lunii.
Ipoteza perfecțiunii inițiale
Dar dacă inițial se potriveau? Dacă ciclul lunar avea fix 30 de zile, atunci când Dumnezeu le-a creat? Și cum ar fi dacă anul inițial avea fix 360 de zile?
Aici autorul se sprijină pe Geneza 1:14–19: luminătorii (Soarele și Luna) sunt puși „pentru semne, vremi rânduite, zile și ani”. El interpretează acest lucru foarte concret: Luna nu este doar „decor”, ci un instrument de timp. Într-un limbaj modern, el sugerează că, în planul inițial al creației, ar fi existat un sistem de măsurare a timpului „user-friendly”, în care cerul funcționa ca un calendar public.
Pe lângă calendarul perfect, autorul propune ideea unui Pământ cu axă perpendiculară pe planul de revoluție. Dacă înclinarea ar fi fost foarte mică (aproape de 0°), nu ai avea anotimpuri, iar ziua și noaptea ar fi mereu egale, de fix 12 ore. Da la poli ar fi ceva mai rece, dar nu ai avea extremele de acum.
Susținătorii canopy-ului au invocat, de regulă, câteva efecte posibile:un „scut” care filtrează parțial radiația (în special UV/cosmică),
o atmosferă mai stabilă și mai umedă, care ar susține un tablou de „lume blândă”,
o lume fără ploi „obișnuite”, în care umezeala s-ar fi întors mai ales prin condens nocturn la nivelul solului (rouă/ceață joasă), nu prin precipitații regulate.
În forma modernă, canopy-ul a fost popularizat în creaționism de John C. Whitcomb și Henry M. Morris (în special prin „The Genesis Flood”, 1961).
schimbarea oblicității (apariția anotimpurilor),
instalarea unor regimuri reci și eventual glaciațiuni, care contribuie la „retragerea apelor”,
și, posibil, o recalibrare a calendarului (schimbarea anului de la 360 la 365,25 zile, schimbarea ciclului lunar de la 30 la 29,53 zile).
Toate acestea ar fi consecința unei singure schimbări. Dumnezeu doar a înclinat axa Pământului, iar aceasta a declanșat catastrofa potopului biblic.
Prima consecință: anotimpurile se nasc violent
În clipa în care axa se înclină, apare ceva ce lumea antediluviană nu cunoștea: anotimpul. O alternanță dură a climei, o împărțire a anului în perioade calde și reci, o geometrie nouă a luminii.
Acolo unde înainte lumina era relativ constantă, acum apar:regiuni cu ierni lungi,
nopți polare,
scăderi termice prelungite,
contraste pe care atmosfera nu le mai poate amortiza.
A doua consecință: cerul începe să cedeze
Până acum, pătura de vapori de apă din atmosferă era într-o „stare” stabilă, în echilibru. Dar echilibrul tocmai a fost sfâșiat.
În zonele care devin brusc reci, aerul nu mai poate ține aceeași cantitate de apă în suspensie. Vaporii se transformă în picături. Picăturile în ploaie. Ploaia în torente.
În termeni narativi, acesta este momentul în care „ferestrele cerului se deschid”.
Nu fiindcă Dumnezeu apasă pe un buton meteorologic, ci fiindcă schimbarea axei a creat condițiile globale pentru o condensare masivă.
A treia consecință: oceanul își pierde liniștea
Orice schimbare climatică bruscă nu rămâne în aer. Se duce în mare.
Curenții se reorganizează. Vânturile se schimbă. Furtunile cresc. Apa nu mai este doar „apă”; devine masă în mișcare, energie în mișcare. O planetă cu atmosferă și ocean intrate simultan într-o fază de instabilitate ar arăta exact ca un loc în care „apele cresc”.
În această fază, Potopul nu este doar ploaie, ci o lume care își mută echilibrul.
A patra consecință: apele stagnează
Relatarea biblică descrie doar 40 de zile de ploaie, urmate de o perioadă în care apele rămân înalte. În acest model, este firesc: sistemul climatic nu se stabilizează într-o săptămână. Oceanele au inerție, atmosfera are inerție, iar când le-ai schimbat regimul, ele „lucrează” luni, nu zile.
A cincea consecință: retragerea apelor prin „sechestrare” în gheață
Când anotimpurile se așază, apar și regiunile în care apa poate fi „prinsă” pe termen lung: ghețuri persistente, calote, depozite nivale.
Astfel, în poveste, retragerea apelor are și un mecanism: o parte din apă intră într-o formă care nu se întoarce imediat în ocean. Lumea începe să-și vadă uscatul.
Este nevoie de șase luni pentru formarea unei calote polare. Acesta a fost exact perioada de echilibru, cu ape menținute înalte. Apoi, în încă șase luni, se formează a doua calotă polară. Apele scad în acest timp, iar după un an ajung suficient de scăzute pentru ca fața pământului să se usuce, iar Noe să coboare din arcă.
Și, odată cu asta, începe epoca post-Potop: lumea pe care o știm — cu ierni, veri, secete, furtuni, contraste.
Argumente „pro”
Aici autorul se sprijină pe Geneza 1:14–19: luminătorii (Soarele și Luna) sunt puși „pentru semne, vremi rânduite, zile și ani”. El interpretează acest lucru foarte concret: Luna nu este doar „decor”, ci un instrument de timp. Într-un limbaj modern, el sugerează că, în planul inițial al creației, ar fi existat un sistem de măsurare a timpului „user-friendly”, în care cerul funcționa ca un calendar public.
Lumea antediluviană: climă blândă și uniformă
În prezent, axa Pământului este înclinată cu aproximativ 23,4–23,5° față de planul orbitei. Această oblicitate este motivul principal pentru care avem anotimpuri: pe parcursul anului, fiecare emisferă primește alternativ mai multă sau mai puțină lumină solară, iar la latitudini mari apar fenomenele de zi polară și noapte polară.Pe lângă calendarul perfect, autorul propune ideea unui Pământ cu axă perpendiculară pe planul de revoluție. Dacă înclinarea ar fi fost foarte mică (aproape de 0°), nu ai avea anotimpuri, iar ziua și noaptea ar fi mereu egale, de fix 12 ore. Da la poli ar fi ceva mai rece, dar nu ai avea extremele de acum.
Pătura de vapori de apă (canopy)
În această familie de modele „antediluviene”, autorul adaugă o piesă clasică din creaționismul secolului XX: ideea unei pături (canopy) de vapori de apă deasupra atmosferei, asociată uneori cu expresia biblică „apele de deasupra întinderii” (Geneza 1). În interpretarea propusă, această pătură ar fi contribuit la o climă mai uniformă, cu umiditate ridicată și cu mai puține contraste regionale.Susținătorii canopy-ului au invocat, de regulă, câteva efecte posibile:un „scut” care filtrează parțial radiația (în special UV/cosmică),
o atmosferă mai stabilă și mai umedă, care ar susține un tablou de „lume blândă”,
o lume fără ploi „obișnuite”, în care umezeala s-ar fi întors mai ales prin condens nocturn la nivelul solului (rouă/ceață joasă), nu prin precipitații regulate.
În forma modernă, canopy-ul a fost popularizat în creaționism de John C. Whitcomb și Henry M. Morris (în special prin „The Genesis Flood”, 1961).
Potopul ca „reset” climatic și calendaristic
În povestea biblică, Potopul nu este doar o inundație; este un „reset” al lumii. În model, reset-ul include:prăbușirea canopy-ului (condensare/ploi masive),schimbarea oblicității (apariția anotimpurilor),
instalarea unor regimuri reci și eventual glaciațiuni, care contribuie la „retragerea apelor”,
și, posibil, o recalibrare a calendarului (schimbarea anului de la 360 la 365,25 zile, schimbarea ciclului lunar de la 30 la 29,53 zile).
Toate acestea ar fi consecința unei singure schimbări. Dumnezeu doar a înclinat axa Pământului, iar aceasta a declanșat catastrofa potopului biblic.
Prima consecință: anotimpurile se nasc violent
În clipa în care axa se înclină, apare ceva ce lumea antediluviană nu cunoștea: anotimpul. O alternanță dură a climei, o împărțire a anului în perioade calde și reci, o geometrie nouă a luminii.
Acolo unde înainte lumina era relativ constantă, acum apar:regiuni cu ierni lungi,
nopți polare,
scăderi termice prelungite,
contraste pe care atmosfera nu le mai poate amortiza.
A doua consecință: cerul începe să cedeze
Până acum, pătura de vapori de apă din atmosferă era într-o „stare” stabilă, în echilibru. Dar echilibrul tocmai a fost sfâșiat.
În zonele care devin brusc reci, aerul nu mai poate ține aceeași cantitate de apă în suspensie. Vaporii se transformă în picături. Picăturile în ploaie. Ploaia în torente.
În termeni narativi, acesta este momentul în care „ferestrele cerului se deschid”.
Nu fiindcă Dumnezeu apasă pe un buton meteorologic, ci fiindcă schimbarea axei a creat condițiile globale pentru o condensare masivă.
A treia consecință: oceanul își pierde liniștea
Orice schimbare climatică bruscă nu rămâne în aer. Se duce în mare.
Curenții se reorganizează. Vânturile se schimbă. Furtunile cresc. Apa nu mai este doar „apă”; devine masă în mișcare, energie în mișcare. O planetă cu atmosferă și ocean intrate simultan într-o fază de instabilitate ar arăta exact ca un loc în care „apele cresc”.
În această fază, Potopul nu este doar ploaie, ci o lume care își mută echilibrul.
A patra consecință: apele stagnează
Relatarea biblică descrie doar 40 de zile de ploaie, urmate de o perioadă în care apele rămân înalte. În acest model, este firesc: sistemul climatic nu se stabilizează într-o săptămână. Oceanele au inerție, atmosfera are inerție, iar când le-ai schimbat regimul, ele „lucrează” luni, nu zile.
A cincea consecință: retragerea apelor prin „sechestrare” în gheață
Când anotimpurile se așază, apar și regiunile în care apa poate fi „prinsă” pe termen lung: ghețuri persistente, calote, depozite nivale.
Astfel, în poveste, retragerea apelor are și un mecanism: o parte din apă intră într-o formă care nu se întoarce imediat în ocean. Lumea începe să-și vadă uscatul.
Este nevoie de șase luni pentru formarea unei calote polare. Acesta a fost exact perioada de echilibru, cu ape menținute înalte. Apoi, în încă șase luni, se formează a doua calotă polară. Apele scad în acest timp, iar după un an ajung suficient de scăzute pentru ca fața pământului să se usuce, iar Noe să coboare din arcă.
Și, odată cu asta, începe epoca post-Potop: lumea pe care o știm — cu ierni, veri, secete, furtuni, contraste.
Argumente pro și contra
Teoria lui Jorgensen este frumoasă, dar, ca orice teorie despre trecut, ar putea fi corectă sau nu.Argumente „pro”
Precizia cronologică din Geneza (luni/zile/intervale) invită la întrebarea dacă există o logică calendaristică în spatele narațiunii.
„150 de zile” între luna a doua și a șaptea poate fi citit natural ca 5 luni × 30 de zile, ceea ce susține, în interiorul textului, ideea unor luni „rotunde”.
Geneza 1:14 („semne, vremi rânduite, zile și ani”) permite o interpretare în care corpurile cerești sunt instrumente de timp, nu doar decor.
Modelul are un avantaj narativ: leagă într-o singură schemă calendarul, clima și „resetul” Potopului, oferind o explicație unificatoare.
Cronologia potopului se potrivește în tiparul unor glaciațiuni declanșate de schimbarea axei.
Argumente „contra” (puncte vulnerabile / întrebări grele)
„150 de zile” între luna a doua și a șaptea poate fi citit natural ca 5 luni × 30 de zile, ceea ce susține, în interiorul textului, ideea unor luni „rotunde”.
Geneza 1:14 („semne, vremi rânduite, zile și ani”) permite o interpretare în care corpurile cerești sunt instrumente de timp, nu doar decor.
Modelul are un avantaj narativ: leagă într-o singură schemă calendarul, clima și „resetul” Potopului, oferind o explicație unificatoare.
Cronologia potopului se potrivește în tiparul unor glaciațiuni declanșate de schimbarea axei.
Argumente „contra” (puncte vulnerabile / întrebări grele)
Ciclurile lunare și anul solar sunt determinate de mecanica cerească; a le „ajusta” substanțial (de la 29,53 la 30; de la 365,24 la 360) implică schimbări energetice și dinamice foarte mari.
Schimbarea oblicității la scară globală ar avea consecințe catastrofale imediate (inerție, redistribuție de energie, instabilitate ocean-atmosferă) greu de cuantificat și de „controlat” într-un scenariu fizic.
Canopy-ul ridică probleme fizice serioase (efect de seră, stabilitate, condensare, cantitatea de apă posibilă sub formă de vapori) și este contestat chiar de mulți creaționiști.
Alternativ, „lunile de 30 de zile” pot reflecta un calendar administrativ/schematic (rotunjiri, convenții de numărare), fără să implice că Luna avea efectiv 30 de zile.
Jorgensen, Greg S. (1994) "The Canopy, the Moon, the Earth's Tilt, and Pre·Flood Ice Age," Proceedings of the International Conference on Creationism: Vol. 3, Article 33.
Available at: https://digitalcommons.cedarville.edu/icc_proceedings/vol3/iss1/33
Schimbarea oblicității la scară globală ar avea consecințe catastrofale imediate (inerție, redistribuție de energie, instabilitate ocean-atmosferă) greu de cuantificat și de „controlat” într-un scenariu fizic.
Canopy-ul ridică probleme fizice serioase (efect de seră, stabilitate, condensare, cantitatea de apă posibilă sub formă de vapori) și este contestat chiar de mulți creaționiști.
Alternativ, „lunile de 30 de zile” pot reflecta un calendar administrativ/schematic (rotunjiri, convenții de numărare), fără să implice că Luna avea efectiv 30 de zile.
Jorgensen, Greg S. (1994) "The Canopy, the Moon, the Earth's Tilt, and Pre·Flood Ice Age," Proceedings of the International Conference on Creationism: Vol. 3, Article 33.
Available at: https://digitalcommons.cedarville.edu/icc_proceedings/vol3/iss1/33
Comentarii