Cele șapte capete din Apocalips 17

„Aici este mintea plină de înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi, când va veni, el va rămâne puţină vreme. Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare.” 

Apoc. 17:9-11

Mulți și-au bătut capul să identifice cei opt împărați de aici. Majoritatea comentatorilor înțeleg corect că „împărați” semnifică, de fapt, „împărății” (vezi folosirea celor doi termeni în profețiile cărții Daniel). Totuși, există și interpreți ce caută indivizi pentru această identificare. 

Identificarea este dificilă, deoarece nu ni se dau detalii prea multe despre fiecare împărăție în parte. Înțelegem că este vorba de puteri politice persecutoare, dar alte amănunte lipsesc. Majoritatea comentatorilor fac un lucru care, deși are o logică, nu mi se pare corect: caută primii cinci împărați înainte de era creștină. Sunt două motive pentru care prefer altă înțelegere. În primul rând, mi se pare clar că Apocalipsa se aplică de la înălțarea lui Hristos până la revenirea sa. Dau un singur citat, deși ar fi mai multe argumente în acest sens:

„Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele.” Apoc. 1:19

Pasajul citat nu include „lucrurile care au fost”, ci doar cele „care sunt şi cele care au să fie”. De altfel, toate celelalte profeții ale Apocalipsei sunt interpretate în acest fel, adică li se caută evenimente corespondente în era creștină (cel puțin în înțelegerea istoricistă, care din punctul meu de vedere este singura demnă de luat în seamă). În identificarea celor șapte capete apare primul derapaj în istoria prehristică.

În al doilea rând, trebuie să ne încadrăm în tema pricipală a capitolului, care este alianța păcătoasă între religios și politic, ilustrată sub forma călăririi fiarei politice de către o femeie. Trebuie observat că, mergând înainte de Hristos, la împărățiile specificate ca „fiare” în cartea profetului Daniel, avem de-a face cu un singur „stil de călărire”, cel păgân. Luând ca reper impărățiile din Daniel, te mai lovești de o problemă: sunt doar trei „care au fost”  (Babilon, Medo-Persia, Grecia) și una care este în timpul lui Ioan (Roma), în timp ce textul spune că „cinci au căzut”. Sigur, nu este greu să mai găsești încă două în trecutul tumultos al omenirii, dar nu poți să nu lași impresia de improvizație.

Propunerea mea ar fi să luăm ca reper prezentul timpului la care se referă viziunea, nu prezentul real în care trăia Ioan. Am ca model capitolul 13, în care toată activitatea „fiarei care se ridică din mare”, inclusiv „rana de moarte” și vindecarea acesteia sunt la trecut, în timp ce închinarea tuturor înaintea acestei fiare restaurate este la viitor. Aceasta aduce prezentul undeva după 1844, pentru ca rana să aibă timp să se vindece. Cu alte cuvinte, eu aș pune prezentul acestui pasaj în vremea noastră.

„Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” Apoc. 13:3

„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat.” Apoc. 13:8

Poate cel mai puternic argument pentru o astfel de înțelegere a timpului este faptul că același timp este folosit în versetele precedente, adică 8 și 9:

“Fiara, pe care ai văzut-o, era, și nu mai este. (...) Și locuitorii pămîntului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, și va veni. Aici este mintea plină de înțelepciune. Cele șapte capete sînt șapte munți, pe cari șade femeia.” (Apoc. 17:8-9)

Pentru a fi consecvent, atunci când îi plasez pe cei cinci „care au fost” înainte de Ioan, trebuie să mut și prima ascensiune a fiarei romane, precum și căderea ei, înainte de secolul I, ceea ce este absurd. Roma nu a primit nicio rană de moarte înainte de era creștină. De altfel, nici biserica creștină, întruchipată de prostituata îmbrăcată în roșu, nu a început să se urce pe ea decât mult mai târziu, în vremea lui Constantin cel Mare. Iar dacă schimbăm semnificația fiarei ce primește rana de moarte, va trebui să o schimbăm și în capitolul 13, unde se folosește un limbaj foarte asemănător, așa cum se vede în versetele citate.

Mai am un argument pentru care aș pune prezentul capitolului după 1844: apar două pasaje în care Ioan pare că se mută cu totul în timpul nostru. În Apocalips 10, apostolul joacă rolul bisericii rămășiței, luând cartea din mâna îngerului și mâncând-o, iar în Apocalips 11 măsoară Templul, ceea ce simbolizează judecata de cercetare, eveniment ce caracterizează, de asemenea, vremea sfârșitului. Trebuie remarcat că aceasta nu se mai întâmplă cu niciuna din celelalte perioade profetice. Mutarea lui Ioan în a șaptea perioadă, împreună cu partea generoasă din carte care face referire la evenimentele din vremea sfârșitului, îmi crează impresia că Apocalipsa a fost scrisă în primul rând pentru noi, cei ce trăim după 1844. Evident, toate generațiile de creștini au avut de câștigat din citirea ei, dar ceea ce „simți” când studiezi cartea este că noi suntem generația vizată în primul rând de soliile ei.

Prin urmare, din punct de vedere al timpului, eu aș căuta primele cinci împărății în trecutul nostru, al generației către care se îndreaptă în primul rând mesajul Apocalipsei, adică între data înălțării Domnului și prezent, a șasea în vremea noastră, iar ultimele două în viitorul nostru. În interpretare aș căuta nu atât imperii diferite, mai mult sau mai puțin importante, cât mai degrabă stiluri diferite de „călărie”, adică tipuri diferite de alianțe între politic și religios. Iată cum le-aș identifica pe cele cinci puteri politice persecutoare din trecut:

1. Roma imperială, caracterizată de un stil de călărire păgân, în care păgânismul oferă suport și exploatează puterea politică.

2. Roma papală („Fiara care se ridică din mare”), călărită în stil creștin catolic. Aici ar intra toate sistemele politice occidentale din perioada Evului Mediu, toate acele țări în care coroana era pusă pe fruntea regelui sau împăratului de către papa de la Roma.

3. Bizanțul și imperiile răsăritului, călărite tot în stil creștin, dar cu nuanțe diferite. Creștinismul oriental „de stat” a fost caracterizat din start de multe diferențe față de cel occidental. Acestea s-au concretizat ulterior în marea schismă de la 1054, în urma căreia Biserica Romei (Catolică) s-a rupt oficial de Biserica Greacă (Ortodoxă). Aici aș include, pe lângă Imperiul Roman de Răsărit, toate țările cu conducători „unși” de patriarhi ortodocși, inclusiv Imperiul Rus. Chiar și principatele române ar fi în această categorie.

4. Imperiile islamice, călărit în stil mahomedan. Islamul se ridică în secolul VII, fiind la origine „o sectă orientală a creștinismului iudaizant și sălbăticit, și anume o sectă monoteistă simplă, cu elemente iudeo-creștine heterodoxe, un amestec de iudaism degenerat cu vestigii de păgânism arab.” (F. Lăiu, Triunitatea Dumnezeirii). Aici aș include toate califatele arabe, culminând cu Imperiul Otoman. Aș menționa în sprijinul interpretării mele că și islamicii au persecutat creștini, deși la o scară mai mică decât catolicismul. Că tot suntem români, nu putem să uităm martirizarea lui Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi.

5. Imperiile ateiste, („Fiara care se ridică din Adânc”). Poate că vă sună ciudat, dar eu cred că putem considera ateismul, incluzând varianta sa mai blândă, deismul, ca o religie. Ideea am întâlnit-o prima dată în cartea „Sacru și profan” a lui Mircea Eliade, un binecunoscut istoric al religiilor. Cert este că, odată cu revoluția franceză, asistăm la nașterea unor sisteme politice a căror viziune este ateistă și care își justificau acțiunile belicoase din perspectiva unor valori umanist-seculare. Primul astfel de imperiu este cel al lui Napoleon Bonaparte, acesta fiind cel ce a „rănit de moarte” Roma papală. 

Care este marea putere din prezent, a șasea? Dacă este să mă uit în Apocalipsa, este clar că vremea sfârșitului este dominată de „fiara care se ridică din pământ” (Apoc. 12). Interpreții istoriciști, cărora mă alătur, o identifică cu America, putere politică alimentată de protestantismul apostaziat (și în curs de apostazie). Dacă mă uit în jur, mi-e greu să nu recunosc că America este stăpâna lumii. Da, este un alt gen de imperiu, față de cele din trecut. Statele sunt cucerite fără război (sau cu eforturi militare minime, justificate cu rațiuni umanitare). Mai degrabă, țările își doresc să fie în sfera americană de influență, datorită libertății și prosperității ce caracterizează acum occidentul. Momentan, America nu este „îmbătată de sângele sfinților”. Totuși profeția spune că fi persecutoare în viitor și am impresia că deja a început să-și ascută ghearele.

A opta putere este ușor de identificat, deoarece fiara din mare este vindecată, deci revine pe scena politică. Aici sunt în acord cu mulți alți comentatori. Roma papală va reveni ca putere mondială persecutoare.

Rămâne o mare enigmă a șaptea putere, deoarece este în viitor, deci nu o putem căuta în istorie, ci doar în profeție. Despre aceasta însă voi scrie o postare ulterioară.