Prea împăciuitor, deci pierdut...

Isus a spus: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!” (Matei 5:9, VDCC). Este totuși posibil să exagerezi în domeniul acesta. Este posibil să fii prea împăciuitor. Așa de împăciuitor, încât să-ți riști relația cu Dumnezeu și, în cele din urmă, mântuirea.

Am citit astăzi despre preotul Eli și fii săi (1Samuel 2:12-3:18) și am realizat că fac deseori exact greșeala preotului Eli. Pe scurt, istoria este următoarea. Eli era mare preot, iar fii săi preoți. Eli era un om bun. Problema care a apărut a fost că fii săi nu îi călcau pe urme. Erau hoți, luând cu forța ceea ce nu le aparținea. Mergeau așa de departe, încât furau ceea ce i se cuvenea lui Dumnezeu. În plus, erau curvari. Eli a aflat și i-a certat cu cuvinte clare și bine alese. Problema este că lor nu le-a păsat și au continuat aceleași practici. În cele din urmă, după avertismente repetate, Dumnezeu a intervenit. Cei doi fii răi au fost pedepsiți. Surpriza este că pedeapsa a căzut și asupra tatălui lor. (1 Samuel 4)

Sursa imaginii: wikimedia commons

Eli era un iubitor de pace și armonie. Aceasta este un lucru bun. Totuși, el a a mers prea departe în momentul în care, de dragul păcii, nu i-a îndepărtat pe fii săi din slujba preoției. S-a trezit în fața unui conflict. Pe de o parte, iubea curăția și neprihănirea. Aceasta l-a condus să-i mustre cu cuvinte clare pe fii săi. Ei însă nu au luat aminte la mustrare. Trebuia să meargă mai departe și să-i dea afară din preoție. Aceasta ar fi dus la un conflict dur cu ei și Eli știa aceasta. Avea de ales. Să se certe cu fii săi sau să îi lase să continue. Să sacrifice curăția sau să sacrifice pacea. A ales pacea. Urmarea a fost că nelegiuirea a mers înainte. El însuși a fost contaminat. A devenit din ce în ce mai puțin sensibil față de nelegiuire. Așa de insensibil, încât nici măcar avertismentele venite prin profeți nu l-au mai trezit. Prin urmare, pedeapsa Domnului va cădea, în cele din urmă, și asupra lui. 

Fac greșeala lui Eli atunci când cineva îmi destăinuie cu seninătate că se complace într-un păcat și eu tac. Iubesc pacea mai mult decât neprihănirea. De asemenea, când sunt în fața unui om ce i-a întors spatele lui Dumnezeu, care își neglijează sufletul, și eu nu îl avertizez de consecințele căii lui rele. Știu că, dacă voi deschide gura în astfel de situații, voi deranja. Poate că va ieși chiar o mică ceartă sau poate nu. Poate că omul se va supăra și nu va mai vrea să audă de mine. Oricum, de dragul păcii, aleg să tac. 

Rezultă două consecințe. Prima: păcătosul va merge înainte, pe calea lui, neavertizat. În ziua judecății finale, el își va pierde viața, iar eu voi fi vinovat de sângele lui. (Ezechiel 33:8) A doua: eu devin din ce în ce mai insensibil față de păcatele lui. În timp, voi începe să le practic și eu. Mai întâi pe cele mai puțin grave. Voi rări practicile spirituale, ca și el. Probabil prima va cădea rugăciunea continuă. Voi fi mai puțin atent cu legile sănătății, ca și el. 

Deja am intrat pe un drum alunecos. Deja comunicarea mea cu Dumnezeu slăbește, așa cum a fost cazul lui Eli. Dumnezeu nu-i mai vorbea direct. Pe acest drum, oricând pot cădea în păcate mai grave. Dar și dacă nu o voi face, deja pierd mult. Pierd viața îmbelșugată a celui ce rămâne într-o relație strânsă cu Cerul.

Isus spune: „Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia.” (Matei 10:24, VDCC). Da, „fericiți sunt cei împăciuitori”, dar pacea nu trebuie obținută cu orice preț.