Cel mai umil dintre pământeni

Sursa imaginii: https://familyradio316.com/how-christ-modeled-humility/

Care este culmea smereniei? Am descoperit-o în Psalmul 8.

Nu se poate pune la îndoială că acest psalm este mesianic, adică se referă la Iisus Hristos, chiar dacă este scris de împăratul David cu sute de ani înainte. Am cel puțin două argumente. Primul, Iisus însuși citează versetul 2 în ziua intrării triumfale în Ierusalim (Floriile), cu referire la El și la ceea ce se întâmpla atunci. Al doilea, Pavel citează în Evrei versetul 5, menționând că se referă la Iisus.

Prin urmare, m-am simțit îndreptățit să citesc psalmul 8 din perspectiva lui Iisus, ca fiind cuvintele Lui. Am fost copleșit de versetul 4:

“îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gîndești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” (Psa 8:4)

Expresia „Fiul omului” a fost deseori folosită de Iisus în dreptul Său. Ce înțeleg eu din acest verset este că Iisus, deși știa foarte bine că El este Dumnezeu întrupat, se vedea mic și neînsemnat ca om. Cum se explică această autoevaluare? De ce se minunează de faptul că Dumnezeu îl bagă în seamă? Cred că este o singură explicație: abdicarea lui Iisus de pe tronul Cerului a fost totală. Când și-a asumat natura umană, a renunțat la toate drepturile Sale de suveran suprem al Universului. Prin urmare, Iisus era la fel de dependent de Tatăl ceresc cum sunt eu. Trebuia să ceară pâinea de toate zilele și era recunoscător când o primea. Trebuia să ceară înțelepciune și putere pentru lucrarea Sa de zi cu zi și mulțumea când vedea că Cerul a onorat cererea Sa.

Interesant este că, dacă eu înțeleg corect marea luptă, ceea ce a contestat Satan încă de la începutul rebeliunii sale a fost dreptul lui Iisus de a fi comandant suprem (arhanghel). Răspunsul lui Iisus este copleșitor. Satan îl contestă, iar El coboară de pe tron. Mai mult, ia trup uman și coboară pe planeta blestemată. Însă aceasta nu înseamnă că s-a lăsat învins. Dimpotrivă, de pe această poziție a pornit cea mai puternică ofensivă împotriva celui rău. Pământul, reduta lui Satan, trebuia recucerit pentru Cer. Iisus vine în miezul marii lupte fără nicio armă a puterii, ci „înarmat” cu smerenie, dragoste și spirit de sacrificiu. De aceea nu a ales un palat regal să se nască și nici părinți influenți sau de rang înalt. Umilința continuă. Alege să asculte în toate de Tatăl Ceresc, dar și de oamenii ce aveau autoritate asupra Sa. Iar umilința ajunge la culme pe cruce, cea mai cruntă și umilitoare moarte.

Aici descopăr un nou verset al smereniei. Psalmul 22, mesianic de asemenea, redă gândurile lui Iisus pe cruce, anticipate profetic de împăratul David. Iisus cere izbăvire de la Dumnezeu de pe poziția unui om. Nu prezintă niciun argument legat de originea Sa divină. Cere izbăvirea la care are dreptul orice credincios:

“În Tine se încredeau părinții noștri: se încredeau, și-i izbăveai. Strigau către Tine, și erau scăpați; se încredeau în Tine, și nu rămîneau de rușine.” (Psa 22:4-5)

Și continuă cu o uimitoare declarație despre cum se vedea pe Sine însuși:

“Dar eu sînt vierme, nu om, am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor.” (Psa 22:6)

Da, aici redă mai mult cum îl priveau oamenii decât cum se vedea El. Dar oricum, Tu, știind că ai coborât de pe tronul Universului, folosești astfel de cuvinte în dreptul Tău? „Eu sunt vierme.” O, mintea mea se blochează, nu poate pătrunde adâncurile acestei umilințe, nu-L poate însoți pe Iisus în smerenia Lui. Parcă Domnul coboară prea adânc și prea repede ca să-L pot urmări.

Ce lecție pentru mine! Cât de des inima mea se mândrește și se înalță, deși are mult mai puține motive să o facă decât ar fi avut Iisus! Îmi face bine să contemplu umilința Domnului meu. Poate că în cele din urmă mă voi contamina totuși de această însușire regală.