Manipulat prin frică

 Zilele trecute, citind Biblia, am descoperit că frica joacă un rol important în marea luptă dintre bine şi rău. În primul rând, ea poate fi un semn că lucrurile nu merg bine în inima unui om. În al doilea rând, se pare că această trăire umană le oferă un mare avantaj demonilor – le deschide uşa inimii noastre, le facilitează accesul la mintea noastră şi îi ajută să ne controleze acţiunile.


1 Samuel 18:9,10, 12, 15 „Şi din ziua aceea Saul a privit cu ochi răi pe David. A doua zi, duhul cel rău, (...) a apucat pe Saul, care s-a înfuriat în mijlocul casei. (...) Saul se temea de David, pentru că Domnul era cu David şi se depărtase de la el. (...) Saul, văzând că izbutea totdeauna, se temea de el. (...)”

Acest paragraf face o legătură între atacurile duhului rău asupra lui Saul şi teama acestuia de David. Aparent, fiind omul cu cea mai mare putere în Israel, împăratul Saul ar fi putut să-l strivească pe tânărul David ca pe o muscă. Însă, cu ceva timp înainte, în două rânduri, profetul Samuel a rostit o avertizare solemnă: „Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta şi o dă altuia mai bun decât tine.” (1 Samuel 15:28, 13:14). Saul cu siguranţă că era continuu atent la semnele de recunoaştere ale bărbatului care avea să-i urmeze la tron. Caracterul frumos al lui David, dedicarea lui, înţelepciunea pe care o dădea pe faţă în toate, credinţa şi curajul pe care le dovedea în lupta cu duşmanii lui Israel, l-au făcut pe împărat să realizeze că sunt mari şanse ca acest tânăr să fie viitorul împărat de care vorbise profetul. Mai ales că, în mod vizibil, mâna lui Dumnezeu îl sprijinea în toate. Ameninţarea pierderii tronului, care până atunci era mai mult teoretică, a devenit practică şi iminentă.

Saul era bolnav spiritual. Deşi era conştient de puterea lui Dumnezeu, se hotărâse cu încăpăţânare să nu se abandoneze deplin în mâna Lui. Saul era convins că are puterea de a-şi asigura fericirea, că nu are neapărată nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru aceasta. Credea că fericirea lui depindea de păstrarea tronului. Dacă reuşea acest lucru, avea totul: putere, influenţă, celebritate, bogăţie, protecţia oferită de supuşi. Da, vroia să rămână şi credincios, dar numai în măsura în care Dumnezeul căruia i se închina era dispus să-l ajute să-şi îndeplinească planurile şi ambiţiile.

 Pentru Saul, viaţa nu mai avea nicio valoare, nu mai merita trătită, dacă pierdea tronul. Desigur, aceasta era o amăgire. Realitatea era că Domnul avea puterea să-l facă fericit şi ca simplu israelit. Pe lângă acesta, Domnul îl iubea pe Saul şi dorea să-l facă fericit. Însă împăratul era orbit. El nu vedea toate acestea. Lipsa de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu a avut drept consecinţă frica, iar sub impulsul fricii a început să facă lucruri ciudate, la care în mod normal nici nu i-ar fi trecut prin minte.

Epistola către evrei ne descoperă adevărul menţionat mai sus: frica ne face robi ai lui Satan:

Evrei 2:14,15 „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.”

Gândiţi-vă la tânărul Saul din Ghibea, aşa cum îl descrie Scriptura, înainte de a fi chemat să ocupe tronul lui Israel, tânărul ascultător care a plecat să caute măgăriţele tatălui său, care s-a purtat aşa de respectuos cu Samuel, care s-a ascuns între vase deoarece se considera incapabil să preia tronul. Chiar imediat după încoronare a dat pe faţă trăsături nobile: nefiind acceptat de toţi israeliţii, s-a întors la munca umilă de agricultor, iar mai târziu, când a primit în sfârşit recunoaşterea unanimă a supuşilor nici nu a luat în calcul ideea de a se răzbuna pe cei ce i-au întârziat accesul la tron.

 Faceţi o comparaţie cu Saul, împăratul stăpânit de frica de a pierde tronul: caută cu o stăruinţă vrednică de o faptă mai bună să ia viaţa lui David, ucide toţi preoţii din cetatea Nob, îşi dă fiica unui alt bărbat, deşi soţul ei legitim încă trăia, ajunge să consulte un medium spiritist, deşi această practică îi fusese atât de urâtă încât se străduise să o nimicească. Iată unde poate duce Satan pe un credincios, dacă reuşeşte să strecoare în inima lui sentimentul de frică.

Vestea bună este că ne putem elibera din acest laţ al fricii cu care cel rău încearcă să ne ţină în robie. Reţeta este în 1 Ioan 4:18:

 În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste. 

Dacă Saul ar fi conştientizat cât de mult îl iubeşte Dumnezeu, frica ar fi plecat. Dumnezeu ne iubeşte prea mult ca să ne conducă pe un drum al nefericirii şi neîmplinirii. Dacă Domnul îi lua tronul, o făcea doar pentru că aşa era mai bine pentru Saul. O vorbă înţeleaptă spune: „Ceea ce îmi dă Dumnezeu nu poate să-mi ia nimeni, iar ceea ce nu-mi dă El nu-mi trebuie.”

Am citit recent o ilustraţie foarte potrivită pentru acest subiect:

Când comuniştii au preluat conducerea Chinei, misionara Isobel Kuhn a reuşit să fugă împreună cu fiul ei, Danny, prin trecătoarea Pienma, care era acoperită de zăpadă. Într-un final, a reuşit să ajungă la Myityina, în Burma Superioară. Dar acolo s-a trezit singură, la „capătul lumii”, fără bani, fără să ştie limba şi încă la jumătate de glob distanţă de casă. „Nu vă pot explica disperarea şi panica ce m-au cuprins”, a scris ea mai târziu.

Dar în dezorientarea ei, a luat două decizii: „În primul rând, trebuie să mă debarasez de frică
mărturiseşte ea. Singura teamă pe care ar trebui să o manifeste un credincios este teama de păcat. Toate celelalte temeri sunt de la Satana, trimise să ne deruteze şi să ne slăbească. De câte ori nu le-a repetat Domnul ucenicilor: 'Nu vă temeţi!'” Aşadar, Isobel a îngenuncheat şi şi-a vărsat sufletul înaintea Domnului. „Am refuzat să mă simt speriată şi L-am rugat să scoată din sufletul meu toate temerile.”

A doua decizie luată de ea a fost să caute „lumină pentru următorul pas”. Habar nu avea cum
putea pleca din Asia, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi-a dat seama ce trebuia făcut pentru a putea face rost de hrană şi bani, pentru a găsi un loc unde să stea în siguranţă şi o modalitate de comunicare cu lumea din afară.

În cele din urmă, s-a întors acasă, teafără şi sănătoasă, reuşind doar ca urmare a faptului că
s-a bazat pe Dumnezeu pentru îndrumare, făcând paşi mici, unul după altul. (Robert. J. Morgan, The Red Sea Rules [Nashville: Thomas Nelson Publishers, 2001], pag. 64, 65)